Mediul cultural predominant prin și în care s-a manifestat civilizația română medievală a fost cel reprezentat de clasa boierească. Spre deosebire de celelalte civilizații sud-est europene devenite, după cucerirea otomană precumpănitor țărănești, manifestările de cultură din Țara Românească și Moldova au fost legate de curțile domnești și boierești și de clerul înalt.
„Bizanț după Bizanț”, fericita formulă a lui Iorga, explică sugestiv paradoxul evoluției culturale românești: dezvoltarea expresiei sale bizantine îndeosebi după căderea Bizanțului. Într-adevăr, descoperirile arheologice din primele capitale ale statelor feudale românești relevă faptul că boierimea era, din punct de vedere al civilizației materiale, mult mai aproape de Ungaria și Polonia decât de Bizanț.
Creșterea influenței bizantine s-a produs o dată cu căderea Ungariei, cu politica externă poloneză de împăcare cu Înalta Poartă. De asemenea, căderea statelor creștine din Balcani a înmulțit numărul fugarilor ortodocși. Astfel, principii români se identifică cu o tradiție imperială nerevendicată de nimeni, patronajul lor extinzându-se asupra întregii lumi ortodoxe.
În veacul al XVI-lea s-a introdus tiparul, mai întâi în Țara Românească, apoi în Transilvania. Între anii 1508-1582, tiparnițele de la Târgoviște, Sibiu, Brașov, Cluj, Sebeș, Orăștie, Alba-Iulia au tipărit 52 de cărți, cele mai multe la îndemnul și cheltuiala domniei, care-și afirma repetat dorința de „a umple bisericile cu cărți”. Tipografiile românești își întrerup activitatea în 1582, reluând-o abia în 1653, în Muntenia, din inițiativa lui Matei Basarab și cu ajutor tehnic primit de la meșterii trimiși din Kiev de Petru Movilă. Prefețele domnitorului consideră tiparul ca fiind „comoara mai scumpă decât toate comorile pământești” și „hrană și adăpare sufletească”, părere exprimată si de Vasile Lupu, întemeietorul tiparului în Moldova, la 1642.
O epocă remarcabilă de înflorire este reprezentată de primele decenii ale secolului al XVI-lea. De la urmașul lui Radu cel Mare, ctitorul tiparului muntean, a rămas prima operă originală a literaturii române, „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, care cuprinde sfaturi politice, militare, de comportament ale domnitorului Neagoe Basarab (1512-1521) pentru fiul său, Teodosie. Tot voievodului i se datorează înălțarea bisericii episcopale de la Curtea de Argeș, atât de nebizantină prin elementele sale în stil armean și georgian.
Peste realizările veacurilor XIV-XVI se înalță cultura veacului al XVII-lea. Un complex de împrejurări au oferit țărilor române stabilitate internă și au permis domnilor să sprijine centrele de cultură, cum ar fi Trei Ierarhii lui Vasile Lupu și Hurezii familiei Brâncoveanu.
Probabil că din toate realizările veacului al XVII-lea, cele mai importante au fost obținute în istoriografie. Vornicul Grigore Ureche, prin opera sa „Letopisețul țărâi Moldovei, de când s-au descălecat țara și de cursul anilor și de viiața domnilor carea scrie de la Dragoș Vodă până la Aron vodă” reprezintă un moment important în evoluția stilului artistic al limbii noastre literare, prin elemente populare, dar și elemente străine, de proveniență savantă, o tradiție în arta narațiunii și a descrierii, în tehnica portretistică, pe care o va continua cu o mai mare strălucire Miron Costin.
Un învățat dublat de un scriitor, acesta a fost Miron Costin (1633-1691), care a avut „talent literar, stilistică savantă de factură clasică, pretenția de a descrie nu numai invazia lăcustelor, ci și personalitatea umană. Ceea ce iese de sub pana lui, mult mai puțin spontan, este rodul unei arte”, după cum spunea George Călinescu în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”.
Cu toate că, pentru un mic număr de informații istorice, Miron Costin este îndatorat în cronica lui față de câteva izvoare străine, în special cronica episcopului polonez Paul Piasecki. Însă, în general, niciun istoric nu se poate lipsi de cronica lui Costin pentru a studia istoria Moldovei de la începutul veacului al XVII-lea. Este o mină necesară de informații, adesea unice, ce nu pot fi coroborate sau controlate cu alte izvoare.
Din păcate, datorită eșecurilor din politica externă, în numai trei decenii de la sfârșitul veacului al XVII-lea, cei mai mulți care contribuiseră prin creația lor la strălucirea culturală a vremii erau obligați fie să se exileze (Milescu, Cantemir, Dosoftei, Neculce), fie uciși (Miron Costin, Antim Ivireanul, Stolnicul Cantacuzino, Brâncoveanu).
Drumul epocii fanariote era deschis.
Bibliografie:
- Vlad Georgescu, „Istoria românilor de la origini până în zilele noastre”, Editura Humanitas, București 1992
- G. G. Ursu, „Memorialistica în opera cronicarilor”, Editura Minerva, București 1972
- „Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900”, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București 1979
