Perioada fanariotă a reprezentat pentru Moldova și Țara Românească, din punct de vedere cultural, o foarte mare apropiere de obiceiurile orientale, aduse la curte de domnii impuși de Înalta Poartă. Din punct de vedere economic a reprezentat un dezastru pentru poporul român, procedându-se la o jefuire sistematică a ambelor țări românești, pentru folosul domnului, căci acesta avea un răgaz de câțiva ani să-și plătească datoriile acumulate cu scopul primirii tronului, să plătească tributul către Imperiul Otoman, dar și să acumuleze o avere. După o scurtă domnie, acesta era mazilit, adică dat jos de pe tron și înlocuit cu cel care plătea mai mult. În continuare vor fi analizate cauzele economice, sociale și istorice care au dus la aducerea domnilor fanarioți în Moldova și Țara Românească.
La început, jugul otoman a fost, pentru români, mai puțin apăsător decât pentru alte popoare balcanice, grecii, bulgarii, sârbii sau albanezii, ale căror state fuseseră nimicite și transformate în pașalâcuri. Țara Românească și Moldova nu sunt ocupate de către armata otomană, iar musulmanii nu au dreptul de a se stabili aici și de a construi moschei. Tributul este, la început, mai mult simbolul unei „neutralități binevoitoare”, al unei supuneri, decât o contribuție la bugetul imperiului: 2000 de galbeni pentru Moldova și 10.000 pentru Țara Românească. Înalta Poartă profită de instabilitatea domniilor din țările române pentru a spori tributul anual: în 1593 tributul este 65.000 de galbeni pentru Moldova și 155.000 de galbeni pentru Țara Românească.
Explicația acestui fenomen o găsim în faptul ca Imperiul Otoman, chiar și atunci când se află în culmea gloriei sale, trăiește peste posibilitățile sale financiare, sărăcind încet, dar sigur. Situația se va înrăutăți și mai mult după ce centrul de greutate al comerțului european se va muta din est în vest, o dată cu dezvoltarea imperiilor comerciale portughez, spaniol, francez, al Angliei și mai târziu al Olandei. Aceasta va duce la ruinarea treptată a comerțului ce trecea prin Egipt și Siria, provincii controlate de Înalta Poartă. Aveau să vină apoi primele înfrângeri, imperiul nemaiputând trăi din tributuri și cuceriri, dar fiind obligat să întrețină o armată numeroasă, deci costisitoare. Este natural, așadar, ca imperiul să stoarcă cat mai mult din provinciile sale europene, și mai cu seamă din țările române, incomparabil mai fertile și bogate.
Așadar, nu numai banii sunt storși cu nemiluita: țările române sunt silite să participe la aprovizionarea imperiului, mai cu seamă a capitalei, care este atât de aproape. În secolul al XVIII-lea, observatorii străini susțin că o treime din aprovizionarea orașului Constantinopol vine din Principate. Din acest motiv, turcii dețin monopolul la cumpărarea grânelor și vitelor, cu prețurile impuse de ei, care sunt tot mai scăzute față de prețurile pieței. În fiecare an, la date fixe, trimișii Înaltei Porți adună mii de tone de grâu și de orz, sute de mii de cornute și de ovine (un document din 1591 arată ca 141.000 de oi au fost luate numai din Moldova). Această politică are urmări dezastruoase, la început, această politică lovește în marii proprietari de pământ, boierii, singurii care aveau surplusuri de produse pentru piața externă. Aceasta va fi una din cauzele care va determina tentativa lui Mihai Viteazul, ultima încercare de a scutura jugul otoman.
Cu timpul, aceste măsuri îl lovesc mai tare pe țăran: nemaiputând să facă față dărilor și rechiziționărilor, țăranul liber se îndatorează din ce în ce mai mult și, în cele din urmă, se dă pe sine, împreună cu familia sa și cu peticul său de pământ, moșierului din vecinătate. Astfel, începând din a doua jumătate a secolului al XVI-lea și de-a lungul secolului al XVII-lea, apar imense latifundii stăpânite de boierii cei mari, în timp ce numărul țăranilor liberi se micșorează din ce în ce mai mult. Pe această țărănime, acum distrusă de fiscalitatea extrem de apăsătoare, s-a bazat, timp de secole, sistemul de apărare al Principatelor. Acum, transformată fiind într-o masă de șerbi, nu va mai da aproape deloc ostași. De remarcat că, armata lui Mihai Viteazul este alcătuită, în mare parte, din boieri și mercenari, exact ca în Occident.
Așadar, importanța militară a țărilor române va fi neînsemnată. Mai mult, pentru a înăbuși din fașă orice revoltă, turcii întrețin o adevărată salbă de „capete de pod” în nordul Dunării, numite raialele: Turnu, Giurgiu, atât de aproape de București, la numai 60 de km, Brăila, apoi un triunghi in sud-estul Moldovei, care va fi populat cu tătari, pe Nistru Tighina, oraș căruia turcii îi vor spune Bender, apoi în nord de tot, Hotinul, în fața fortăreței poloneze Camenița.
Astfel, Principatele vor fi doar niște pioni în mâinile marilor puteri, care vor începe să muște din Imperiul Otoman. A sosit vremea fanarioților. Cauzele economice și sociale ale decăderii țărilor române fiind expuse, în continuare, vom descoperi originea acestor fanarioți, care vor apropia societatea din principate de moravurile și obiceiurile orientale.
Îndată după cucerirea Constantinopolului de către sultanul Mehmet al II-lea, orașul s-a golit de populația grecească: zeci de mii de morți, zeci de mii de robi, o adevărată catastrofă, la aflarea căreia lumea creștină se înfioară, dar la care ar fi trebuit să se aștepte.
Aveau să rămână doar țăranii din satele din jur, care, treptat, încep să aprovizioneze orașul cu produse din propria gospodărie. Vor spune că merg „la oraș”, eis ten polin (is tin polin), de unde numele turcesc Istambul.
Puterea otomană a autorizat reinstalarea patriarhului Constantinopolului chiar în oraș. În jurul acestui patriarhat, investit nu numai cu funcții religioase, ci și politice și culturale, se adună clerici de toate rangurile, printre care se vor afla și oameni învățați, căci vor exista școli și o Academie, vestită în tot orientul Ortodox. Însă, foarte curând, se vor afla printre ei și oameni de afaceri, întrucât turcii disprețuiesc negoțul și nu știu limbi străine, în afară de arabă și persană, prima fiind limba sacră iar a doua limba savantă a Islamului.
Toți aceștia se strâng în jurul Patriarhiei, instalată definitiv în 1601, într-un cartier al Istambulului, între zidul împrejmuitor al cetății și malul de sud al Cornului de Aur, în apropierea unui vechi far, sau fanal, de unde numele cartierului, Fanar. Acesta va fi dat de către Poartă grecilor și va deveni, „ghetoul” grecesc din Constantinopol.
Cel care trebuie considerat marele înaintaș al fanarioților este Alexandru Mavrocordat, zis Exaporitul sau Păstrătorul Tainelor, mare dragoman al Porții din 1673 până în 1699. Termenul dragoman sau drogman (din turcescul turdjuman) era folosit în Orient pentru a desemna interpreții ambasadelor sau legațiilor străine. Mavrocordat avea să ajungă un adevărat secretar de stat al afacerilor externe ale Imperiului Otoman. O dată cu nevoia otomanilor de a recurge la diplomație în locul armelor, rolul lui Alexandru Mavrocordat va crește întruna. Sub ministeriatul său, soarta grecilor din Constantinopol se va îmbunătăți, aceștia ajungând indispensabili bunului mers al Imperiului.
Era foarte iscusit, reușind să scoată din impas preliminariile păcii de la Carlowitz, în calitate de-al doilea trimis al Turciei, după Reis Effendi Mahomet Rami-pașa, care se împotmoliseră la un amănunt de protocol, propunând o sală cu cinci uși prin care să intre simultan împuterniciții puterilor beligerante: ai sultanului, ai împăratului Austriei, ai țarului Rusiei, ai regelui Poloniei și ai Veneției.
Urmările acestei păci au fost dezastruoase pentru Imperiul Otoman, care ceda Austriei Ungaria, Transilvania, o parte din Croația și din Slovenia; Moreea și câteva insule ionice erau cedate Veneției; Podolia și cea mai mare parte a Ucrainei erau cedate Poloniei, iar Azovul Rusiei. Extraordinar este faptul că, în timp ce, întorcându-se la Constantinopol, Rami-pașa este executat, Alexandru Mavrocordat își păstrează capul.
Zece ani mai târziu, fiul său Nicolae avea să urce pe tronul Moldovei. Astfel începea epoca fanariotă în Principate.
Între 1711 și 1716 se petrecuseră evenimente foarte grave atât în Moldova, cât și în Țara Românească.
În 1711 turcii l-au pus pe scaunul Moldovei pe Dimitrie Cantemir, crezându-l credincios lor, dar care semnează cu Petru cel Mare un adevărat pact de alianță și protectorat. Înfrângerea de la Stănilești spulberă speranțele lui Cantemir și îl silesc să se exileze în Rusia. Va îndura cu greu exilul, cu toate că va fi ținut la mare cinste și va avea ocazia să-și termine unele lucrări precum „Istoria creșterii și descreșterii Curții Otomane” și „Descrierea Moldovei”, care îi vor asigura o celebritate europeană.
Constantin Brâncoveanu nu a fost atât de norocos, el fiind executat în 1714 la Constantinopol împreună cu cei patru fii ai săi și boierul Ianache Văcărescu, căci a fost bănuit de către turci de uneltiri cu rușii și austriecii, mai ales după fuga lui Cantemir. Vărul său, Ștefan Cantacuzino, care dăduse o mână de ajutor ca să-l îndepărteze, și care îi urmează la tron, este de asemenea executat după doi ani, împreună cu tatăl său, stolnicul Constantin Cantacuzino, și cu unchiul său, marele spătar Mihai Cantacuzino.
Înalta Poartă și-a pierdut încrederea în domnitorii autohtoni. Pe viitor, domnii țărilor române nu vor mai fi aleși, ci numiți direct de către sultan, primii beneficiari fiind feciorii lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul.
Din 1711 până în 1821, treizeci și unu de domni fanarioți, făcând parte din unsprezece familii, se vor urca, de șaptezeci și cinci de ori, pe tronul celor două țări.
Vor aduce cu ei moravurile din Fanar, în care se întâlneau câteva tradiții bizantine și multe apucături turcești. În capitalele Principatelor, la curte și în rândul boierimii, treptat, portul și obiceiurile se orientalizează. Pentru călătorul occidental, la sfârșitul secolului al XVIII-lea Moldo-Valahia înseamnă intrarea în Turcia, sau, dacă vine dinspre Răsărit, înseamnă că nu a ieșit din Turcia.
Bibliografie:
- Neagu Djuvara „Între Orient și Occident. Țările române la începutul epocii moderne”, editura Humanitas, 1995;
- Vlad Georgescu, „Istoria românilor de la origini până în zilele noastre”, Editura Humanitas, București 1992.
